Cuprins de abisuri eterne,
Crezand si iubind,
Am intors capul o clipa,
Doamne, Tu nu erai acolo…
Nici ochiul de smarald, nici Duhul Sfant, nimic.
Te-ai dovedit a fi un simplu vis, o himera, o legenda.
Si pentru asta, Doamne, Te urasc!
Doamne, Te urasc!
Te urasc, Doamne, Te urasc!
Caci fara Tine mi-ar fi fost atat de bine,
Caci Tu esti Cel care permite atatea nedreptati!
Tu esti Cel in care cu totii cred, exprimi sperante,
exact atuncea cand lovesti…
Ce drept ai Tu, Doamne, asupra vietii mele?
Distruge, Doamne, aceasta existenta de rahat, distruge sufletul,
distruge tot, si lasa-ma in pace!
Caci eu Te-am lasat!
Nu mai cred in Tine, Doamne, nu mai existi!
Caci soarta ce mi-ai dat-o n-am meritat-o…
Nu meritam sa traiesc atat de mult inchis in lumea aceasta,
straina, haina, cretina!
Ai crezut ca ma poti imblanzi…
Te-ai inselat!
M-ai lasat in mocirla, si eu m-am ridicat!
Si-acum, Doamne, vine timpul razbunarii…
O razbunare dulce, pe care de mult timp o astept!
O razbunare pe oameni, pe suflete si vise, o razpunare
Pe Tine!
Caci, Doamne, cat te urasc!
Am prins Cerul de-o mana,
Si l-am imbratisat strans.
L-am transformat in chiloti,
Si l-am imbracat.
L-am purtat prin avioane, trenuri si carute
Ca sa-l arunc intr-un final la spalatorie.
Spalatoria de vise pierdute…
M-am intors dupa El,
Dar il luase altcineva.
M-am intristat si mi-am facut un alt Cer.
Mai albastru, mai adanc, mai indepartat.
Si calatoria mea a continuat. Spre lume, spre oameni, spre nimic.
Si am inteles atunci rostul unei existente banale:
sa ajungi sa crezi ca poti sa inlocuiesti totul, chiar si sufletul…
